Immanuel

,,O dacă aş şti unde să-l găsesc! Dacă aş putea să ajung la palatul lui!’ (Iov 23:3)

Şoapte în sala tronului

Ierusalim, iarna anului 734 î. Hr. …

Regele Ahaz luase ultimile măsuri; dădu comenzi stricte oştenilor săi şi instrucţiuni de ultim moment generalului Iacob ben Gath. Totul era gata pentru a doua zi. Pekah, regele Samariei, şi Rezin, regele Aramului, se îndreptau în mare grabă spre Ierusalim cu gândul de a-l înlocui pe Ahaz cu un rege-marionetă, un oarecare ,,fiu al lui Tabayil’, docil planului lor de luptă împotriva Asiriei. Orbit de frică, Ahaz ceru ajutor lui Tiglath-pileser, regele Asiriei, care se găsea atunci în Filistia, nu departe de Ierusalim. În ajunul invaziei din nord, locuitorii Ierusalimului tremurau precum copacii pădurii loviţi de un vânt puternic. Străzile erau pustii, pieţele închise. Doar câţiva câini pribegi mai lătrau în jurul unui bătrân orb. ,,Vino înăuntru, Iosif’, strigă cineva din pragul casei vopsite în albastru ce străjuia ,,Poarta oilor’. ,,Ana?’ întrebă orbul. ,,Eu sunt. Intră în casă, Iosif, căci s-a întunecat de-a binelea’. ,,Întunecat…’ murmură orbul păş ind agale înăuntru. Uşa se închise zgomotos în urma lui; încuietoarea de fier căzu cu greutate; lampa de la fereastră dădea semne de oboseală, şi pâlpâind de câteva ori se pierdu în întuneric cu toate cele ale casei. O linişte de mormânt coborî peste cetatea măcinată de spaimă.

La prima strajă a nopţii, Şemayahu, credinciosul sfetnic al regelui, se îndreptă cu paşi iuţi spre sala tronului. ,,Trăiască regele!’ Răsuflă de două ori, apoi pe o voce înaltă, se adresă stăpânului său: ,,O, rege, profetul Yeşayahu e aici şi vrea să te vadă.’ ,,Spune-i să se apropie’ răspunse regele, pe jumătate pierdut în sfat de taină cu nobilii săi. Un bărbat înalt şi uscăţiv îşi făcu apariţia în sala tronului. Era însoţit de un băiat cu părul blond cam de vreo şapte ani; un orfan pe care Yeşayahu obişnuia să-l ia cu el ori de câte ori venea la palat. Nobilii îşi plecară capetele în semn de cuvenit respect faţă de bărbatul sfânt, încă zăpăciţi de zâmbetul ciudat al orfanului cu chip de înger: ,,O rege Ahaz, Yahweh îţi spune: ,,Fii curajos şi nu-ţi pierde firea. Pekah şi Rezin nu sunt nimic altceva decât doi tăciuni care fumegă’. ,,Bine, bine, vezi tu, în noaptea asta nu am timp de lungi cuvântări. Pekah, ucigaşul, este la porţile cetăţii şi tu-mi ceri să fiu calm?!’ ,,Că Pekah e la porţile cetăţii sau dincolo de graniţele regatului, nu ştiu. Ceea ce ştiu, O mărite stăpâne, este că Yahweh este cu noi’. ,,Sigur, El este cu noi şi cu slujitorul său regele Asiriei care ne va scăpa din mâinile lui Pekah şi Rezin’. În timp ce Ahaz îi dicta scribului său o misivă către Tiglath-pileser, prin care îi cerea în termeni slugarnici să-i vină în ajutor la acea vreme de cumpănă, orfanul se apropie de profet şi-i şopti ceva la ureche. Cei de faţă priveau cu mare atenţie la bătrânul profet şi însoţitorul său. ,,Dacă te îndoieşti de adevărul spuselor mele, cere-i un semn lui Yahweh, jos în Şeol (iad) sau sus în cer’ spuse hotărât Yeşayahu. ,,Nu voi cere nimic. Nu voi pune la încercare pe Yahweh’ răspunse scurt Ahaz. Orfanul se apropie din nou de profet şoptind ceva la urechea acestuia, timp în care îl fixă pătrunzător pe regele îndoit. ,,Da fiule, da…’ răspunse Yeşayahu, şi privind aspru spre Ahaz, zise: ,,Oricum, O rege al lui Iuda, chiar dacă tu nu ceri nici un semn, Yahweh îţi va da un semn: ,,Iată fecioara va zămisli şi va naşte un fiu pe care îl va numi Immanuel’ ce se tălmăceşte ,,Dumnezeu-Este-Cu-Noi’. La auzul acelor cuvinte, regele şi nobilii rămaseră muţi de spaimă. Cu toţii îşi îndreptară privirele spre fecioara Tamar, sora regelui, care stătea de-a dreapta tronului. Avea ea să fie maica lui Immanuel? Yeşayahu îl luă de mână pe băiatul cu chip de înger şi cu paşi mari ieşi afară, în bezna nopţii. Câţiva ani mai târziu, fecioara Tamar se stinse de o boală misterioasă, lăsând cuvântul lui Yeşayahu ancorat pe mai departe la ţărmul viitorului. Ce a şoptit orfanul la urechile profetului în noaptea aceea de taină, probabil că nu vom şti niciodată.

Doar un prunc?

Betleem, Iudeea, iarna anului 5 î. Hr. …

Aerul îmbălsămat al acelei blânde nopţi de iarnă îi făcu pe bieţii păstori să aţipească. Erau cinci flăcăi care păzeau turmele de oi pe acele coline înverzite din preajma Betleemului. Din bezna nopţii ieşi la iveală un tânăr îmbrăcat într-o haină lungă şi albă. O lumină strălucitoare îi învălui pe toţi. Ionatan, băiatul cu păr roşu care-şi pierduse părinţii cu câteva luni în urmă, se trezi pe dată din somn: ,,Cine eşti tu?’ întrebă el frecându-şi ochii albaştri cu dosul palmei. În loc de răspuns, puzderii de îngeri se strecurară printre stele şi frunze verzi de portocali ca să poposească apoi lângă izvorul cu apă scânteietoare din apropierea turnului de pază. Cântau îngerii, cântau. Cântau un cânt de bucurie despre o tânără fecioară care născuse de curând un prunc de parte bărbătească, al cărui nume Immanuel, fusese vestit cu sute de ani înainte, în sala tronului. Ionatan şi ceilalţi păstori merseră la locul indicat de îngeri. Şi când văzură pe prunc şi pe mama alături de el, inimile li se umpluse de nespusă fericire. Ionatan se apropie de Immanuel şi privi în ochii săi blânzi. Era un prunc ca oricare altul. Totuşi bucuria care i se putea citi pe faţă nu era din lumea lui Ionatan.

,,Mi-e dor de tine, mamă!’

Undeva în Bucovina, ajunul Crăciunului, anul mântuirii 1970…

Ionel, orfanul în vârstă de nouă ani, se plimba încolo şi încoace pe străzile întunecoase ale oraşului fără să dea peste dugheana mult-căutată. Îl găsi întru târziu şi faţa i se însenină de bucurie. Cu câţiva bani în buzunar, economisiţi cu mare grijă de-a lungul a câtorva săptămâni, păşi înăuntru ca să cumpere creioane colorate şi o bucată de hârtie cretată. Voia să-i facă un dar bunicii, de Crăciun. Mai precis, îşi pusese în gând să deseneze o icoană, având ca personaj principal pe Immanuel. Găsise şi un model, icoana dăruită la botezul lui de naşul Petrache. În timp ce mângâia cu degetele îngheţate de frig hârtia cretată, Ionel nu-şi putu stăpâni câteva lacrimi. ,,Mamă, mi-e atât de dor de tine…’ suspină el, şi toate acele tihnite nopţi de Crăciun petrecute împreună cu părinţii săi în modestul dar intimul apartament cu două camere de pe strada Duzilor, numărul 2, se năpustiră cu forţa unui vânt de iarnă în pieptu-i de copil. ,,Ionel, deschide cutia şi spune-mi ce ţi-a adus Moş Crăciun?’ Era vocea unică a mamei. Ionel îşi întoarse capul dar nu zări pe nimeni, doar vânzătorul Şemuel care-şi făcea socoteala zilei la tejgheaua din lemn de nuc. Băiatul luă creioanel şi hârtia, plăti la casă, şi în ultimul minut, cu mărunţişul strâns în palmă ca o comoară de mult preţ cumpără un pahar de sifon îndulcit cu un dram de sirop de căpşuni. Nu-i era chiar sete, dar vru să retrăiască pentru a nu ştiu câta oară acele tihinite zile de Crăciun în care părinţii săi obişnuiau să cumpere sifon şi sirop de căpşuni ,,pentru Ionel şi prietenii săi. ,,Mamă…’ oftă el şi părăsi dugheana aproape plângând. Acasă, bunica pregătise o cină de zile mari, dar Ionel urcă în grabă scările care duceau la camera lui şi începu să coloreze de zor. Afară, un grup de copii, băieţi şi fete cu feţe îmbujorate colindau… Ionel aţipise de oboseală. În vis se făcea că o vede pe mama sa care ţinea un prunc în braţe: ,,Vino la mine, scumpul meu Ionel. Copilul meu ce frumos te-ai făcut! Iată-l pe Immanuel, fratele tău…’

Către cine? Către ce?

Pe mai departe orfani la răscrucea mileniilor, interpretând semnele vremii, dar uitând că Mirele aşteaptă în ceruri ceasul de la ,,miez de noapte’ al celei de-a doua veniri printre noi. Puzderii de îngeri aşteaptă cu el, gata să umple văzduhurile şi pământul cu cântecele lor de dincolo de prăpastia care separă ale noastre lumi în devenire. Înfăşaţi ca nişte prunci în tainicile aripi ale Duhului, năzuim pe mai departe la Immanuel, dar uităm că el însuşi e doritor să călătorească, să lupte şi chiar, uneori, să fie un orfan ca noi. Să călătorească? Către cine, către ce? Mai e o călătorie de împlinit într-a noastră lume plină de amare lacrimi şi înşelătoare jucării! Către cine? Către ce? Ce mai contează, atât timp cât Immanuel călătoreşte cu noi. Şi dacă el a învăluit destinaţia noastră în taină, ca un dar de Crăciun frumos împachetat la picioarele bradului, pentru ca bucuria noastră să fie deplină în ultima noapte a tăcerii de dinaintea Zorilor fără-de-sfârşit, fie aşa! El e Immanuel, iar noi nişte orfani săraci, curioşi şi pribegi colorând cu cureioane ieftine (pentru a câta oară?) chipul lui cel dulce.

– – –

Publicat in “Romania Literara” 2002, nr. 2